Aparent nu există nici o legătură între victoria Barcelonei asupra lui Arsenal şi faptul că, în România, un bătrân a fost omorât în bătaie de un şofer nervos. Cu toate acestea, pentru noi, românii, prima situaţie este un ideal la care probabil nu vom ajunge niciodată ca societate, căci într-adevăr Barca este mai mult decât un club, la fel cum Madridul este mai mult decât o echipă de jucători super-valoroşi. De puţine ori ai ocazia să vezi ceva apropiat de perfecţiune şi ultima ocazie a fost meciul de fotbal Barcelona – Arsenal. Şi aici nu e vorba neapărat de sport, ci mai ales de tot ceea ce înconjoară acest fenomen. Pentru ca meciul de marţi să fie o bucurie vizuală şi o descărcare necontrolată de endorfină, a fost nevoie ca meciul să se joace într-un oraş ca Barcelona, în faţa unui public cu o anumită educaţie şi între nişte sportivi implicaţi până la capăt în ceea ce fac.

 

Asemenea meciuri, indiferent de rezultat, care provoacă o astfel de atmosferă, în care toată lumea respiră din plin un aer de pozitivism şi de bună-voinţă, sunt rezultatele unui progres social, până la urmă. Dacă la noi, adică în România, nu poţi merge la fotbal pentru că, în primul rând, nu ai ce să vezi şi în al doilea rând pentru că poţi reveni cu capul spart sau cu auzul abrutizat de înjurături şi mitocănii, nu este decât rezultatul societăţii monstruoase pe care o susţinem zi de zi prin lipsa noastră de acţiune.

Pentru ca Barcelona, de pildă, sau Madridul ca să nu fiu acuzat de barcelonism, să ajungă la asemenea standarde de calitate profesională a fost nevoie ca totul în jur să se bazeze pe respectul pentru muncă şi pe buna credinţă a tuturor celor implicaţi. Pe lângă asta, conducerea clubului, care ar fi guvernul în cazul nostru, a plecat de la început cu o singură motivaţie: mândria de a servi un club sau patriotismul sincer şi lipsit de demagogie.

Atunci când vezi o demonstraţie de calitate, pentru că sportul este o competiţie şi o cursă continuă spre perfecţiune, ţi-ai dori să trăieşti în Barcelona ca să poţi fi părtaş la un asemenea moment. Desigur, mulţi cred că până la urmă e vorba de bani şi aceasta este motivaţia tuturor celor implicaţi. Din păcate, însă, banii sunt rezultatul dezinteresului şi sunt premiul incontestabil pentru o muncă recunoscută. Este la fel cum ai spune că la meciul Madrid – Barca s-ar putea face blat.

Asemenea situaţii sunt departe de realitatea românească, din cauza căreia suferim de când ne-am născut şi pentru care suspinăm de pe toate meridianele planetei. Şi totuşi soluţia este simplă şi accesibilă oricărei naţiuni, indiferent de situaţia financiară: munca.

În România, ne-am obişnuit să ne mândrim cu alţii şi cu munca lor, dar în realitate nu avem nici respect pentru muncă şi nici o cultură a muncii. Este cam cum spunea regizorul Cristian Mungiu pentru publicaţia noastră că “în România sunt mai mulţi oameni care simpatizează cu filmul 432, decât cei care l-au văzut“.

Imediat după Revoluţie, societatea era bântuită de mitul succesului peste noapte şi al omului de “succes” care-i “face” pe restul. De aceea ceea ce la alte popoare se poate obţine doar prin munca unor generaţii întregi, la noi se doreşte acum şi prin orice metode. Într-o altă formulare, nu avem răbdare cu timpul!