Se poate trăi fără dușmani? Aparent, nu. În timpul Războiului Rece, atotputernica mașinărie de propagandă a Uniunii Sovietice a încercat să convingă popoarele din Europa de Est, sateliți ai Kremlinului, că inamicul comun al utopicului ținut al păcii era militarismul american.
Pentru a demoniza dușmanul, se foloseau formule verbale precum Washington sau Alianța Atlantică. Și pentru a-i liniști pe locuitorii din lumea socialistă, era suficientă expunerea Porumbelului Păcii al lui Picasso. Diafanul împotriva rachetelor. Puritatea contra perversității. Estul își confecționase un inamic teribil, pe unchiul Sam.
La rândul său, Occidentul îl avea pe al său: Ursul rus. Aceste simboluri păreau să fi fost eliminate din limbajul corect politic după summitul de la Malta, la sfârșitul lui 1989, când amabilul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, a cedat farmecului unui tenace George Bush, liderul noii ordini mondiale. Doi ani mai târziu, liderii din Rusia, Bielorusia și Ucraina semnau un document care prevedea decesul imperiului sovietic: Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice își încetează existența ca entitate de drept…
Ce s-a întâmplat ulterior se știe prea bine. Țările europene situate în zona influenței Moscovei au părăsit blocul, preferând mult râvnita economie de piață, precum și pentru opțiunea strategico-militară întrupată în NATO. O soluție pragmatică, ce ar fi trebuit să se reflecte în bunăstarea economică a națiunilor Europei de Est. Dar, doritele fonduri europene și fondurile atlantice substanțiale nu au ajuns la destinatarii lor; fantoma corupției traversează întregul continent european.
Schimbările? Adevărul este că au fost schimbări. În ultimii ani, chiar la finalul mandatului lui Barack Obama, distins în mod nefericit cu Premiul Nobel pentru Pace, trupele americane cantonate în Germania și în Țările de Jos au fost trimise în Polonia, România și Țările Baltice, la granița cu noul inamic: Federația Rusă.
Operațiunea, ușor de înțeles din punct de vedere al experților militari, s-a transformat într-un nou Război Rece, cu argumentația ideologică respectivă. Răii sunt cei dintotdeauna, rușii, dușmanii libertății, al căror obiectiv final este distrugerea democrației occidentale.
Mijloacele de comunicare din țările din jur au activat din nou strategiile de propagandă din deceniile 50 și 60 ale secolului trecut. Dar, de această dată, își concentrează țintele în direcția Moscovei. Abundă informațiile despre obiectivele perverse ale Kremlinului în Europa. E important de arătat că argumentele prezentate de comentatorii politici din zonă coincid cu concluziile rapoartelor realizate de Pentagon, Casa Albă sau Departamentul de Stat.
Pe scurt, e limpede că de la Kremlin se încearcă o infiltrare în problemele interne ale țărilor occidentale, pentru a le slăbi sistemul politic, pentru a sprijini extremiștii de orice fel, ca să alimenteze starea de nemulțumire, să încurajeze activitățile grupurilor sau grupărilor pro ruse sau antioccidentale, să militarizeze societatea, să infiltreze presa și păturile sociale, să justifice politica Rusiei în fața unei opinii publice europene credule.
Acestei strategii pe termen scurt și mediu i se adaugă amestecul în campaniile electorale din Franța și Statele Unite ale Americii, precum și în afacerile interne din Paris, Berlin și Londra (Brexit), fără să uităm avalanșa de știri false care invadează rețelele sociale, cum e cazul procesului de independență catalan.
La nivel intern, propagada rusească încearcă să justifice operațiunile de destabilizare, protejându-se cu argumente grosolane, cum ar fi: în Occident sunt prea mulți atei, musulmani, homosexuali, pedofili și falși refugiați sirieni care se ocupa cu violarea femeilor creștine. Un discurs demn de propaganda nazistă…
Până aici cu plângerile politologilor din Europa de Est. În mod curios, presa țărilor din prima linie a frontului nu pare interesată să abordeze tema manipulării/intoxicării realizate de contraputerea mediatică occidentală. Pentru că și aceasta există…