Politologii au calificat drept „lipsită de interes” consultarea populară organizată în Turcia în 7 iunie. De prisos să menţionăm că analiştii au anticipat rezultatele, dând câştigător Partidul islamist al Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), condus de preşedintele Recep Tayyip Erdogan, care a ajuns la putere la sfârşitul lui 2002, după o lungă perioadă de instabilitate instituţională şi de scandaluri de corupţie.

Clasa politică tradiţională a dezamăgit electoratul, înclinat să parieze pe cartea religioasă. În fond, programul AKP sublinia onoarea şi transparenţa, idei care străluceau prin absenţa lor în înaltele sfere ale statului. Iar otomanii îşi doreau schimbarea…

Dar opţiunea politică Erdogan s-a consumat spectaculos în cei 13 ani de guvernare. Partidul său avea majoritate absolută în Cameră, ceea ce a permis iniţierea unor reforme destul de controversate într-un stat laic. Motivele? Pofta lui Erdogan de a re-musulmaniza Turcia şi islamizarea diasporei otomane. Ambele obiective erau înscrise în greşit numita platformă electorală a AKP.

Lupta pentru folosirea vălului islamic în universităţi, câştigată de AKP în 2008, a fost unul din primele succese aparente în gruparea religioasă. Puţin s-a vorbit însă de islamizarea limbajului juridic, de impulsul creării şcolilor coranice, de înfiinţarea organizaţiilor paralele (asociaţii de întreprinzători, sindicale etc.), care concurează cu structurile civile ale statului.

În 2014, când Erdogan şi-a prezentat întenţia de a schimba Carta Magna, transformând ţara într-o republică prezidenţială, opinia publică a început să se mobilizeze. Tulburările din piaţa Taksim–Gezi, din vara lui 2013, au arătat toanele autoritare, arongaţa şi sectarismul preşedintelui.

Aproape în paralel cu confruntarea lui Erdogan cu societatea civilă, a reînviat fantoma loviturilor de stat. Arestarea a 90 de oficiali din armată, acuzaţi de încercare de rebeliune împotriva puterii civile, s-a încheiat cu punerea în libertate a acestora. Justiţia nu a găsit probe incontestabile ale presupuselor planuri de lovitură.

Ca şi când nu ar fi fost suficient, la sfârşitul anului trecut a izbucnit un scandal uriaş de corupţie, în care au fost implicaţi membri ai Guvernului şi rude ale preşedintelui. Sferele de influenţă nu au întârziat să muşamalizeze afacerea. Dar îndoielile persistă; şi nu numai îndoielile. Unii analişti semnalează că aroganţa preşedintelui a dus la polarizarea societăţii.

Cu toate acestea, în ajunul alegerilor generale de acum două săptămâni, Erdogan a cerut membrilor săi de partid să câştige cu majoritate absolută, covârşitoare, obligatorie pentru a duce la capăt reforma constituţională. Înainte de alegeri, AKP avea 312 fotolii parlamentare. Ţinta lui Erdogan era de 400. Totuşi, formaţiunea lui are acum … 258, pierzând majoritatea absolută, de invidiat în ultimii ani.

“Este începutul sfârşitului AKP”, susţine purtătorul de cuvânt al conservatorului Partid al Acţiunii Naţionaliste (MHP), care a reuşit să obţină 80  de locuri în noul Parlament. Totuşi, dreapta se profilează ca unicul posibil colac de salvare al formaţiunii islamice. Partidul Republican al Poporului, moştenitor al crezului kemalist, sau Partidul Democratic al Popoarelor, creat de minoritatea kurdă, nu au nici un interes să salveze AKP.

În orice caz, noul Parlament va trebui să evite, în măsura posibilului, greşelile istorice care umbresc istoria Turciei moderne, cum sunt, de pildă, luptele între suniţi şi alevi, turci şi kurzi, laici şi religioşi. Prezenţa în noul Legislativ a deputaţilor kurzi, alevi şi armeni constituie un motiv de dialog şi reconciliere.

Nu este nici o îndoială că o alianţă ipotetică între MHP şi AKP – unica previzibilă pentru moment – ar pune capăt visului lui Erdogan de a schimba Carta Magna.

Totuşi, „sultanul” continuă să fie preşedintele Republicii. În cazul unei posibile destabilizări a ţării, Erdogan ar putea convoca din nou alegeri generale, dacă ar fi sigur că partidul său ar avea puterea să recupereze voturile pierdute.