Asta am ajuns să fim consideraţi de toată lumea. Şi în Spania, dar mai ales în România, diaspora e privită tot mai des ca o problemă, ca o bătaie de cap care strică echilibrul „zen” al politicienilor preocupaţi de soarta ţării. Românii din străinătate au trecut treptat, de-a lungul anilor, de la statutul de şomeri fără speranţă în România, la cel nemeritat de jignitor de căpşunari şi apoi la cel de români care trimit bani acasă.

Valoarea diasporei a fost măsurată mereu în „arginţi”. Niciodată autorităţile române sau societatea românească nu au văzut, însă, potenţialul uman al românilor strămutaţi pe alte meleaguri de politicile economice, experimentate în marea „tranziţie” postdecembristă. Cu atât mai mult acum, când visul emigrării a fost frânt de criza financiară, românii de afară sunt priviţi ca o ameninţare, culmea, la adresa şomerilor din ţară.

Nici un politician român nu este îndeajuns de închegat la minte ca să vadă că românii din străinătate nu mai sunt demult o problemă socială, cu toate că aşa-numita criză din Italia ne face să credem contrariul, însă diaspora este în primul rând un colectiv format din indivizi cu iniţitivă, care nu-şi doresc decât să aibă cadrul normal al unei societăţi în care să-şi pună în aplicare ideile.

Emigrarea în masă a românilor, începând din 2002, când se produce exodul, a fost un act de lepădare, o renunţare la dezamăgirile pe care le-a produs România, în mod repetat, cetăţenilor săi. Într-o societate în care lucrurile nu merg bine, cetăţenii se revoltă, iau atitudini, dezbat, ies în stradă, fac greva foamei şi merg la vot. În România lucrurile nu stau aşa şi nici nu se îndreaptă spre un asemenea scenariu, pentru că nimic nu le oferă cetăţenilor certitudinea că toate aceste mijloace de protest ar avea vreun folos. De aceea, orice om inteligent şi cu dramul necesar de nebunie decide să emigreze.

În momentul de faţă, „România lor” nu este pregătită să-şi asume cetăţenii şi cu atât mai puţin pe cei care au plecat. România este doar o soluţie temporară înaintea naufragiului inevitabil, pentru cei care învinşi de criza din Spania aleg să se întoarcă acasă. Se pot întoarce însă nimeni nu-i va primi cu flori sau cu bucurie şi, dimpotrivă, vor trăi pe propria piele discriminarea pe care poate nu au simţit-o în Spania.

Lipsa de perspectivă în privinţa diasporei este patologia perenă a politicii româneşti pe care o împărtăşeşte de altfel şi societatea. Ca exemplu, trebuie spus că doar câteva ziare şi televiziuni din România au corespondenţi în Spania sau în Italia şi de aici nu se transmit decât ştirile cu „sânge pe pereţi”, iar guvernul României nici nu are timp să-şi facă probleme cu românii din străinătate, care de fapt îi fac favoarea nepreţuită de a trimite bani fără să ceară ceva în schimb.

Statul român ne-a obişnuit, însă, cu lipsa de recunoştinţă, pentru că dacă până acum guvernanţii ne lăudau că ne salvăm familiile, scufundate de politicile economice, acum ne văd ca pe o problemă, ca pe un copil nedorit, născut de fapt din mahmureala unor guvernări de moravuri uşoare.