Dumnezeu a creat războiul pentru ca americanii să învețe geografie, spunea sarcastic cunoscutul scriitor Mark Twain, familiarizat cu numeroasele lacune culturale ale compatrioţilor săi.

Barack Hussein Obama, preşedintele Statelor Unite, a lăudat Primăverile arabe încrezător fiind în faptul că puteau să introducă democraţia într-o regiune a lumii, guvernată de parametri foarte diferiţi de valorile îmbrăţişate de americani.

Îţi cer scuze, stimate cititor, pentru că se ştie: comparaţiile nu sunt recomandate. Barack Obama nu este Dumnezeu. Se presupune că, din dorinţa de a schimba soarta lumii arabo-musulmane, a căzut în capcana întinsă compatrioţilor săi de ignoranţa copilărească faţă de o cultură diferită.

Trebuie să amintim faptul că la preluarea mandatului, al 44 – lea preşedinte al S.U.A. a fost nevoit să facă faţă unei degradări fără precent a relaţiilor dintre Washington şi capitalele arabe. Atentatele din 11 septembrie, intervenţia militară americană în Afganistan şi invadarea Irakului au contribuit la lărgirea breşei dintre două culturi: musulmană şi cea occidentală (creştină). Căutarea păcii, apropierea şi concordia păreau obiective obiective prioritare pentru noul locatar de la Casa Albă. Totuşi…

Barack Obama a greşit apelând la remedii vechi cum sunt exportarea democraţiei Made in USA într-o regiune cu straturi sociale fragile sau anacronice, încercările de sprijinire a mişcărilor politice ostile puterilor deja active sau pariul făcut pe grupări religioase prea puţin dispuse să sprijine modernizarea structurilor sociale. Ofensiva Washingtonului a eşuat în Egipt, Libia şi Siria, iar frica ajunsese să pună stăpânire pe aliaţii SUA: Iordania, Arabia Saudită şi monarhiile din Golful Persic. Şi pe bună dreptate: vântul de schimbare care sufla în tărâmurile din Orient punea la îndoială legitimitatea structurilor feudale, până atunci de necontestat.

Sângerosul război civil sirian a afectat direct sau indirect stabilitatea politică a altor state din zonă: Iordania, Liban, Israel, Turcia. Când a fost depistată utilizarea armelor chimice în atacuri asupra populaţiei civile, Obama a fost pe punctul de a bombarda Damascul. Dar Casa Albă s-a împiedicat de un niet categoric de la Kremlin.

Fără să mai zicem că războiul, care se convertise într-un fel de laborator de violenţă pentru numeroase grupări de gherilă create şi finanţate de americani, saudiţi, grupuri din Qatar sau… iranieni, s-a transformat într-un adevărat coşmar odată cu apariţia Statului Islamic din Irak şi Levante (ISIS). Islamiştii radicali au reuşit să pun stăpânire pe zăcămintele de petrol din Siria şi Irak. Laboratorul tocmai reuşise să dea naştere monstrului său.

Ofensiva incontrolabilă a Statului Islamic în Irak a determinat o recalculare a alianţelor strategice. Casa Albă nu a văzut cu ochi răi intervenţia Gardienilor Revoluţiei iraniene pe frontul irakian. Cu toate acestea, Teheranul continua să fie pe lista neagră de la Washington din cauza controversatului său program nuclear. Contează prea puţin: în timp ce tocmeala nucleară continuă, administraţia americană preferă să-şi asume maxima: inamicii inamicilor mei sunt… prietenii mei?

Prezenţa Iranului în zonă nu se limitează, însă, la ofensiva contra Statului Islamic. Teheranul nu disimulează în sprijinirea preşedintelui sirian, Bashar el Assad, nici în cel acordat pentru Hezbola, gruparea armată libaneză de factură politico-religioasă care s-a transformat în duşmanul public numărul 1 pentru strategii de la Tel Aviv. Pare prea complicat? Nici vorbă: ne aflăm în Orientul Mijlociu.

Mai mult, panorama alianţelor contra naturii începe să se complice când un trib şiit din Yemen, Houthis, declară război preşedintelui sunit al ţării, Abd Rabo Mansur Hadi, un pro-occidental protejat de monarhia saudită. Alt conflict intern?

Yemen a fost, dintodeauna, teritoriul controlat de Al Qaeda în Peninsula Arabică. Organizaţia teroristă are mai multe câmpuri de antrenament, controlate intensiv, desigur, de serviciile de inteligenţă americane şi saudite. Se presupune că aici Washingtonul duce o luptă aprigă contra radicalismului islamic. Dar se presupune prea mult…

Atunci când Houthis au pus în pericol supravieţuirea regimului sunit de la Saná, autorităţile de la Riad s-au grăbit să denunţe ingerinţa iraniană în ţara vecină. Cabinetul recent înscăunatului rege Salman a apelat nu doar la o mobilizare generală, ci şi la crearea unei coaliţii militare arabe destinată să stopeze interesele militare în regiune ale Teheranului.

Dotată cu 40 de mii de oameni, o sută de blindate şi 180 de avioane de luptă, alianţa se ridică în faţa noului inamic: Iranul şiit. Iată o nouă confruntare în stare embrionară.

Este suficient ca să ne amintim că Nobelul pentru Pace, Barack Obama s-a încurcat din nou. Sau poate noi suntem cei care trebuie… să se încurce?