Unii se intreaba acum daca la noi a fost sau n-a fost Indignare, in 15 octombrie, apropo de filmul lui Porumboiu, pentru ca in timp ce lumea civilizata iesea in strada ca sa protesteze impotriva „dictaturii banului”, la noi era liniste si gheata la mal! Fara indoiala, indignare in Romania a fost si o putem spune ca am simtit-o si noi, inca de pe vremea cand ne ofticam ca nu trec astia de la Euronews si Bucurestiul pe harta la rubrica meteo.

De fapt am putea chiar sa spunem ca noi ne-am nascut cu acest sentiment si de aia suntem asa de putin sensibili la chemarile „indignatilor„, de genul „proletari din toate tarile, uniti-va„. Pentru europeni si pentru occidentali, indignarea este o stare de constiinta, de constiinta brusca chiar, insa pentru romani dezgustul fata de sine ii impiedica sa creada intr-o vindecare globala a indignarii mostenite din generatie in generatie. De aceea, romanii nu-si arata indignarea laolalta cu celalalte democratii traditionale, pentru ca noi nu ne-am construit o democratie a noastra, ci mai degraba noua ni s-a impus o democratie dictatoriala in care avem voie sa alegem doar „raul cel mai mic„. Faptul ca traim intr-un regim democratic cu schimb de roti la patru ani, nu anuleaza vechile penurii de pe vremea comunista si nici noile discursuri la fel de lipsite de fond.

Din perspectiva asta, am putea crede chiar ca suntem o societate avansata fata de occidentul progresist, dar de fapt pe noi ne misca doar gustul amar al esecurilor sociale. Suntem o societate iluzorie. Existam doar cu numele. Mostenim neincrederea de pe vremea comunista, cand 2 din 3 erau turnatori la Securitate si aparatul administrativ de azi nu e decat o altoire zdravana a nepotismului de pe vremea lui Ceasca. Nu am evoluat din epoca raposatului si pana acum decat la marca masinilor si ultima gama de Ipad, Ipod etc., ba mai mult am involuat la capitolul educatie si simt civic.

In Romania nu ne indignam inca pentru chestiuni mult mai evidente, cum este sa risti sa iei bataie daca ceri bon fiscal, vezi cazul Costel Busuioc.

Cu toate acestea, putem sa credem cu obiectivitate ca primii indignati din istorie au existat chiar in Romania. Este vorba despre studentii si cetatenii din Piata Universitatii care au fost macelariti in 13 – 14 iunie 1990 de minerii chemati de Iliescu, atunci cand au indraznit sa strige pentru prima data ca vor o „revolutie adevarata„. Aia au fost primii nostri indignati. Problema e ca, asa cum spuneam, indignarea este un act de constiinta si se pare ca in acea perioada cei care nu simteau aceeasi indignare erau mai multi, la fel de multi ca si cei care au tolerat cu o complicitate pasiva cel mai feroce regim comunist din lume. Indignarea este ca majoritatea romanilor nu o simt, desi o traiesc. Majoritatea prefera sa se descurce, care ar veni tradus „sa se dezlege„, „sa se elibereze de regula generala„. La romani indignarea fata de societate se traduce prin renuntare, iar atitudinea de capitulare a romanului nu este decat produsul ignorantei si lipsei de curaj. Asta nu inseamna insa ca numai romanii sufera de sindromul impotentei. Marile popoare au incredere si au o constiinta sociala tocmai pentru ca au in istorie precedente in care indignarea colectiva a miscat muntii si a decapitat regi. Tot ce ne trebuie si noua este un precedent, o mica victorie impotriva neincrederii in noi insine. De aceea vibram la orice medalie de aur, fie ea si la cursele de melci pe sarma, pentru ca ne lipsesc momentele de glorie recenta, iar mandria unui popor este lacoma si trebuie hranita mereu cu dovezi de coeziune, ca sa nu ajunga prada indignarii. Cei care isi dau seama de asta nu au dreptul sa renunte la a-i trezi si pe ceilalti romani din somnul cel de moarte al indignarii pasive.