Își mai aduce aminte cineva de Iosif Sava? Era un domn cu ochelari mari, întunecați și cu o voce gravă, pe care oricine putea să o imite. Realiza în anii 90 emisiunile de muzică simfonică la Televiziunea Română și cred că era foarte urmărit. Dar nu asta mă face să mă gândesc la el, ci faptul că întotdeauna încerca să le transmită ceva de valoare telespectatorilor.

Avea o aparență modestă și educată și voia ca și ceilalți să aibă acces la giuvaierele culturii, care îl făceau pe el un om fericit, conectat cu valorile universale ale muzicii.

Dădea adesea exemplul televiziunii publice japoneze care, după cel de-al doilea Război Mondial, îi învăța pe telespectatori să scrie, să citească sau să învețe o meserie. Acesta era pentru el rostul unei televiziuni sau al unui ziar: să împărtășească și să-i ajute pe cei care nu știu.

Cred că nu există nimic mai valoros decât cunoașterea și, totuși, astăzi lucrurile s-au răsucit cu 180 de grade. Presa profesionistă a fost decimată de moguli, foști securiști, personalități de cabaret, iar societatea este guvernată acum de gusturile îndoielnice ale majorității, care sunt satisfăcute de vedete sau personalități de carton, lipsite de scrupule și de cultură.

Tendința presei și formatorilor de opinie este astăzi să-i dea publicul ceea ce se crede că se cere!


Vorbesc despre presă pentru că este marele arhitect al realității subiective în care suntem obligați să trăim. Dacă restul oamenilor vorbesc zilnic despre vedete fabricate la televizor sau despre orice altă frivolitate, ajungem să vorbim cu toții despre asta.

Este dovedit faptul că masele sunt ignorante și că poporul nu este menit să fie sută la sută intelectual sau preocupat de o cauză sau alta, dar pe lângă identitatea noastră colectivă avem și o identitate individuală. Și spațiul public românesc ne obligă să renunțăm la indentitatea noastră.


Frumusețea democrației constă tocmai în libertatea de a alege să nu te intereseze o problemă sau altă, o dezbatere sau alta. De aceea, dictaturile totalitare nu vor fi niciodată „naturale”. Și faptul că unora le place jazzul, în timp ce altora nu le place fotbalul, nu este o problemă.

Mai grav este atunci când tuturor ajunge să ne placă nimicurile, frivolitatea și lipsa de moralitate, de care este plină societatea de consum în care ne bălăcim.

Sunt convins, și ruinele printre care rătăcim astăzi ca societate o demonstrează, că de 25 de ani nu am făcut nimic ca popor, ca națiune. Nu avem un obiectiv major, în afara celui de a consuma bunuri și produse.

Tarele societății consumeriste de astăzi sunt universale, dar ar trebui să ne preocupe în special daunele ireversibile pe care le suferă societatea românească, jună în ceea ce privește lupta cu ispitele democrației de consum.

Mi-e teamă că acum 25 de ani am înlocuit o dictatură cu alta. Dacă înainte nu aveam voie să ne exprimăm liber, acum trăim în dictatura consimțită a indiferenței și prostiei. Cel mai îngrijorător este faptul că nimeni nu pare să se opună acestui val de îndobitocire în masă, care ne va distruge într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Toți românii pe care-i cunosc se plâng de același lucru, dar nimeni nu pare să facă nimic. Cultura trebuie cultivată și un popor care nu are grijă de identitatea sa, dispare!