Crăciunul la români – tradiții și obiceiuri

Crăciunul la români – tradiții și obiceiuri

De mai bine de 1.000 de ani, românii se bucură de una dintre cele mai bogate şi complexe sărbători. Aceste sărbători ale Crăciunului ţin din Ajunul Crăciunului, din seara zilei de 24 decembrie, până de Sfântul Ion.

La fel ca în majoritatea statelor creștine, Crăciunul este o sărbătoare foarte importantă şi în România, unde a fost introdus odată cu apariția creştinismului, dar a avut o perioadă de întrerupere în timpul comunismului când religia, Iisus Hristos și Crucea au fost interzise de dictatorul Nicolae Ceaușescu.

Românii sărbătoreau pe ascuns potrivit datinilor lor, însă niciun însemn religios al acestei sărbători nu era folosit în mod oficial. Moş Crăciun a fost înlocuit de comunişti cu “Moş Gerilă”, pentru ca denumirea sărbătorii creştine să nu mai fie deloc folosită, sărbătorile din această perioadă fiind numiteatunci  simplu “sărbători de iarnă”. După 25 de ani, sărbătoarea naşterii Domnului a redevenit Crăciun.

Întâmpinată cu bucurie, Nașterea Mântuitorului aduce până astăzi cu ea practici foarte vechi prin care se celebra Solstițiul de Iarnă, începutul iernii astronomice, momentul în care natura dă speranțe că va renaște.

În tradiţia românilor au rămas ceremoniale sau activităţi festive care se practicau cu mai multă intensitate în prima jumătate a secolului al XX-lea şi în secolele anterioare, precum colindatul, umblatul cu steaua, mersul cu Irozii şi cu Viflaemul, care sunt atestate în sec. al IX-lea în Bizanţ, şi care pot fi regăsite şi astăzi în unele spaţii din România.

Moş Gerilă le-a furat românilor Crăciunul timp de aproape 50 de ani

În tradițiile rusești, Moș Gerilă are origini pre-creștine și se numește Ded Moroz (Дед Мороз). Acolo unde s-a încetățenit și a fost acceptat, venea în ajunul Anului Nou, în seara de 31 decembrie.


În perioada influenței Uniunii Sovietice asupra Europei de Est, regimurile comuniste au încercat să-l introducă în tradițiile locale pe Moș Gerilă ca substitut al celorlalți doi moși, moş Nicolae şi Moş Crăciun, în tentativa lor de a înlătura rolul religiei din tradiții și de a laiciza forțat cultura acestor țări.

Jăruitul

Un vechi obicei al românilor din satele unor zone ale țării, ca de pildă cele din Oltenia, era acela ca în Ajunul Crăciunului, gospodarii să se trezească dimineața devreme, să facă focul în sobă și cu o rămurică a unui pom din grădină să jăruiască jarul stând la gura sobei și să spună: „Bună dimineața lui Ajun!/C-a venit intr-un ceas bun /Să ne-aducă:porcii grași și unturoși/Și oamenii sănătoși;/Vacile cu viței, oile cu miei, scroafele cu purcei, cloștile cu pui, găinile cu ouă…” și cu tot ceea ce gospodarii doreau să aibă, ca în final să se spună: La anul și la mulți ani!

Steaua şi colindatul creștin

Pe vremuri, se colinda din seara de 24 decembrie şi până în 25 decembrie, când avea loc agapa, la care se adăuga obiceiul colindatului de Bobotează şi de Sfântul Ioan. Astăzi se cântă de fapt sub denumirea de colinde nişte cântece de Crăciun, colindele fiind componente ale vechiului ritual, care însemnau purtarea în versuri meşteşugite a veştii de sărbătoare din casă în casă, nu numai în preajma Crăciunului, ci şi cu ocazia altor sărbători.

În prima zi de Crăciun, mulți colindători umblă pe străzi ținând în mână o stea, făcută din carton și hârtie, pictată cu scene biblice. Potrivit tradiției, cei mici merg din casă în casă, cântând cântece de stea și recitând poezii sau legende, pe toată perioada Crăciunului. Cel ce conduce grupul de colindători cară cu el o stea din lemn, acoperită cu staniol și decorată cu clopoței și panglici colorate. O imagine a Sfintei Familii este lipită în centru stelei și întreaga creație este atașată de o coadă de mătură sau de un băț.

Obiceiul colindatului s-a păstrat, fiind doar uneori asociat cu celebrarea marelui eveniment creștin care este Nașterea Domnului Iisus Hristos. Există de asemenea cântece de stea (sau colinde creștine), care au ca subiect Nașterea Domnului. În ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele din țară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Nașterea Domnului și sunt primiți cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci și colaci. Pe timpuri, în toată această perioadă a sărbătorilor, care începea de Sfântul Andrei şi care avea punct important de Sfântul Nicolae, şi un altul, sacrificial, de Ignat, aproape fiecare membru al familiei avea câte ceva de făcut. Copiii erau vestitorii.

În Maramureș, cei care colindă sunt oameni în toată firea. Obiceiul este să treacă pe la fiecare casă, iar apoi, împreună cu gazdele care i-au omenit, să continue colindatul, ceata făcându-se din ce în ce mai mare.

Colindatul copiilor, piţărăii sau mersul cu niţălaşul, care de obicei se făcea cu o zi înainte, pe 23 decembrie, erau întruchiparea purităţii, care în textul sacru era reprezentată de cântarea îngerilor, cei care au anunţau naşterea. Singurele daruri pe care copiii le primeau erau fructele uscate şi colacii, nucile şi merele, care se consumau la o masă comună. Aceşti înaintemergători marcau un spaţiu de purificare prealabilă al desfăşurării sărbătorilor. Ei purtau în mână colindiţe, însă şi aici există diferenţe locale. Aceste colindiţe erau nişte beţe frumos împodobite, cu care copiii scormoneau tăciunii din vatră.

Copiii erau secondaţi de ceata de colindători maturi, una dintre cele mai importante componente rituale din întregul ciclu calendaristic. Existau două cete bărbăteşti de colindători, care aveau repertorii specifice, cu o succesiune a cântărilor, cu locuri bine fixate, începeau cu poarta, uşa, fereastra şi apoi în interior, în jurul mesei, la icoane. Repertoriile erau de colinde generale, cele pentru gospodărie, pentru casă şi apoi pentru fiecare membru al familiei. Tematica colindelor era foarte bogată, mare parte din aceasta se axa pe ciclul vieţii de familie, familia fericită, familia tânără. De asemenea, colindele mai vechi aveau mesaje legate de cele Şapte Taine, mesaje catehetice. Altele mai recente prezintă, după cum ştim, naşterea, bucuria naşterii, prezenţa Fecioarei Maria, prezenţa sfinţilor, mai apar chiar Adam şi Eva, protopărinţii.

Descolindatul

În unele regiuni nale României, aveau loc o serie de acţiuni negative întreprinse împotriva celor care nu primeau colindătorii în gospodăria lor. De multe ori s-a interpretat această acţiune ca o agresivitate a cetei de colindători, dar în realitate nu este aşa, este un mijloc de a elimina din structura rituală acele gospodării care ar fi putut să primejduiască unitatea comunităţii.

Pluguşorul şi Sorcova, specifice românilor

Sorcovitul şi Pluguşorul nu le găsim în alte culturi. Pluguşorul este un text, prin intermediul căruia comunitatea îşi ispăşeşte pedepsele şi grâul chinuit preia păcatele omului. El se rosteşte acum în ultima zi a anului calendaristic, în ajunul Anului Nou sau de Sf. Vasile Mare, pe 1 ianuarie.

„Pluguşorul” şi „Sorcova” sunt obiceiuri care invocă prosperitatea şi belşugul pentru gospodăria celui care primeşte colindătorii. Se spune că cei care nu primesc cetele de colindători vor avea necazuri şi sărăcie în anul ce vine. Semănatul este un obicei agrar, structurat după modelul colindelor şi practicat de copii în dimineaţa zilei de Anul Nou, după încheierea Pluguşorului.

Urarea cu plugul sau cu buhaiul, Plugușorul cum i se spune în popor, este un străvechi obicei agrar. Ceata de urători, formată din doi până la douăzeci de flăcăi sau bărbați însurați de curând, pleacă din casă în casă să ureze cu Plugușorul sau să “hăiască” cum se spune în Moldova. Cu Plugușorul urează astăzi și copiii.

Credinţa populară este că, de Sfântul Vasile, în prima zi a noului an, cerurile se deschid şi rugăciunile sunt ascultate. În acelaşi timp, este ziua în care animalele vorbesc.

Umblatul cu Sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceștia poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată.

Numele de Sorcova vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore.

Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, Sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării Sorcovei.

Umblatul cu capra

Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt locuite aici de masca unui singur animal, al carui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau ţurcă în Moldova şi Ardeal, boriţa (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia” (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.

Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se înveleşte cu hârtie roşie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie neagră, mărunt tăiată şi încreţită în forma părului. În loc de aceasta se poate lipi şi o piele subţire cu păr pe ea. În dreptul ochilor se fac în lemn două scobituri unde se pun două boabe de fasole mari, aloe, cu pete negre, peste care se lipeşte hârtia neagră cu încreţituri sau pielea cu păr. Capra se ţine de băţ, iar fălcile ei, tradiţional din lemn, sunt acţionate prin intermediul unei sfori, care o fac să clămpăne ritmic, având legate pe dinăuntru nişte cercuri de sârmă sau de lemn.

În forma sa actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări ale măştilor (căiuţii-feciori travestiti în crai, ţurca-mască de taur) întâlnite în satele româneşti la vremea Crăciunului provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.

Împodobirea bradului

Pomul de Crăciun, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, decorat cu globuri, beteală şi instalaţii electrice nu a fost mereu astfel. În Europa, originea sa precreștină nu mai e contestată de nimeni, însă părerile rămân totuși împărțite: unii văd în el o reprezentare a ,,arborelui lumii’’, alții îl consideră o referire directă la ,,arborele Paradisului’’, împodobit cu mere de un roșu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din rai. Până în sec. al 15-lea, crenguțele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca și darurile care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiții păgâne. Dar nu peste multă vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg.

Potrivit unor documente, în 1605 la Strasbourg a fost înălțat primul pom de Crăciun, într-o piață publică. Nu avea încă lumânări și era împodobit cu mere roșii. În 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobește primul brad așa cum îl cunoaștem noi astăzi. După 1878, decorațiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia ajung în întreaga lume, împodobirea astfel a bradului fiind adoptată încetul cu încetul pretutindeni, în  țări din Asia, Africa, America de Nord și America de Sud sau Australia. La sfârșitul sec. al 19-lea nu se mai putea închipui sărbătoarea în saloanele germane fără pomul de Crăciun împodobit. În 1776, prin intermediul soldaților germani care participau alături de englezi la războiul de independență, tradiția pomului de Crăciun ajunge și în Statele Unite, iar în anul 1880 cucerește și Casa Albă.

La noi obiceiul a pătruns odată cu influența germană, când primii studenți români au început să meargă la studii la universitățile din Berlin sau Viena, și la curtea regală a dinastiei Hohenzollern, sosită în Țările Române în 1866, unde prinții și prințesele au început să împodobească bradul, obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureșteană. Cântecul german de Crăciun O Tannenbaum, cu versuri de Melchior Franck, puse pe o melodie populară din Silezia, din secolul al XVI-lea, devine în limba română O brad frumos, iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde în toate casele românilor.

Ignatul porcilor

Obiceiul sacrificării porcului de Ignat este unic în lumea creştină şi îşi are rădăcinile pe teritoriul României încă de pe vremea vechilor daci şi a ritualurilor lor din ziua Solstiţiului de iarnă. Deci are o vechime de peste 2000 de ani.

Momentul sacrificării porcului de Crăciun, Ignatul Porcilor sau Inatoarea, este o bună dovadă a modului în care o practică păgână a ajuns să se asocieze cu o sărbătoare creştină.

În religia vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului care slăbea Soarele în cea mai scurtă zi a anului, Solstiţiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci şi-l hrăneau spre întărire cu carne. După aceea ziua începea să crească şi Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii şi a vieţii.

În zilele noastre, acest obicei care s-a păstrat la sate, tăierea porcului, este un prilej de reunire a familiei,  deoarece participă de obicei toţi membrii ei, fiecăruia putându-i-se da ceva util de făcut. Bărbaţii se ocupă de treaba cea mai “urâtă”, dar şi mai plină de simboluri, care implică înjunghiatul propriu-zis şi pârlitul porcului cu paie strânse de peste an.

Se obişnuieşte ca, după ce este gata de pârlit, să se pună un ţol peste porc şi să se suie pe el cei mici şi să se veselească, ca să fie mâncat porcul cu poftă. Tot atunci se ia băşica porcului şi se pun grăunţe în ea, după care se pune la uscat. Se zice că după câtă gălăgie face băşica, atâta veselie şi bucurie va fi în casa respectivă. Femeia de obicei se ocupă de împărţirea cărnii pe categorii, după ce bărbatul face semnul crucii din cuţit pe fruntea animalului, zice “Doamne ajută să-l mâncăm sănătoşi” şi termină de tranşat porcul.

Se dă deoparte carne pentru cârnaţi, caltaboşi, tobă, friptura de la pomana porcului şi picioare pentru piftie. Se zice că românul ştie să folosească fiecare parte a porcului mai mult decât orice naţie din lume.

Toţi trebuie să se veselească şi să cinstească cu vin în jurul porcului, ca să fie mâncat cu plăcere până la ultima bucată.

Despre autor

Crăciunul la români – tradiții și obiceiuri

Crăciunul la români – tradiții și obiceiuri

De mai bine de 1.000 de ani, românii se bucură de una dintre cele mai bogate şi complexe sărbători. Aceste sărbători ale Crăciunului ţin din Ajunul Crăciunului, din seara zilei de 24 decembrie, până de Sfântul Ion. (mai mult…)

Despre autor

Publicitate

Hotnews.ro

Publicitate

Români în Madrid

Români în Madrid

Grupul românilor din Madrid pe Facebook

Contact

Contact Publicitate Banner Romanul.eu
Share This