Cancelariile occidentale califică pactul nuclear între Statele Unite ale Americii şi Republica Islamică Iran drept acord istoric. Totuşi, prim-ministrul Israelului, Benjamin Netanyahu, consideră că este o gravă eroare istorică, ce afectează securitatea şi chiar supravieţuirea Statului evreu.

Pesimismul său este împărtăşit de două puteri regionale: Arabia Saudită, lider al wahabismului, şi Egiptul, maestru al rafinatelor iniţiative diplomatice capabile să menţină echilibrul fragil din diversa lume arabo-musulmană.

Adevărul este că pentru actualul chiriaş de la Casa Albă acordul de la Viena este un soi de mană cerească. Barack Hussein Obama nu va fi fost unul din cel mai buni preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii. Dimpotrivă, ar putea sta pe pe lista guvernanţilor cel mai puţin eficienţi. Majoritatea proiectelor sale sociale nu au ajuns să se materializeze. În politica externă, zig-zagurile sale constante i-au descumpănit pe aliaţi şi s-au tradus prin inegalabila pierdere a prestigiului pompos numitei prima putere a lumii.

Premiul Nobel pentru Pace a intensificat conflictele din Orientul Mijlociu, a autorizat desfăşurarea de trupe şi dotări de război în statele de la graniţa cu fosta aliată Rusia, a reactivat scutul anti-rachetă, variantă abandonată de antecesorii săi în anii aşa-zisei convieţuiri pacifice. Dar Obama se poate mândri cu moştenirea istorică pe care o lasă: normalizarea relaţiilor cu Cuba şi armistiţiul cu Iranul. Un armistiţiu care va trebui să obţină undă verde din partea Congresului, controlat de republicani, relaţionaţi cu… israelianul Benjamin Netanyahu!

La rândul său, preşedintele iranian, Hassan Rohani, nu a stat la îndoială şi a strigat în gura mare victoria diplomatică a statului persan în negocierile cu membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU, cărora li s-a adăugat Germania, putere economică regională şi obişnuită furnizoare de tehnologie (nucleară) pentru Iran.


Pentru Republica Islamică, pactul de la Viena presupune ridicarea sancţiunilor impuse de Washington şi aliaţii săi europeni, acreditaţi de rezoluţiile Naţiunilor Unite, dezgheţarea fondurilor iraniene blocate în băncile occidentale, eliminarea piedicilor impuse comerţului cu Statele Unite ale Americii şi cu ţările Uniunii Europene. Să nu mai menţionăm că acest lucru s-ar traduce printr-o creştere a investiţiilor, atât publice, dar şi private, un stimul pentru consum şi o liberalizare progresivă a societăţii.

În schimb, Iranul se angajează să modifice structura programului său nuclear. O schimbare radicală? Actualul chiriaş al Casei Albe dă asigurări că tratatul va împiedica proliferarea de arme atomice într-o regiune care deja are mai multe puteri nucleare: China, India, Pakistan şi… Israel. Totuşi, încă inexistenta bombă iraniană îi îngrijorează prea tare pe vecinii Republicii Islamice.


Iranul va trebui să reducă de la 19.000 la 6.104 numărul centrifugelor de uraniu. Doar 5060 vor putea fi folosite, pe o durată de 10 ani, pentru îmbogăţirea uraniului. De asemenea, rezervele de uraniu îmbogăţit vor fi reduse de la 10.000 la 300 de kilograme.

Teheranul se angajează, în plus, să accepte prezenţa permanentă pe teritoriul său a inspectorilor Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice (AIEA), care vor realiza rapoarte privind îndeplinirea acordului parafat în capitala austriacă.

O înţelegere justă? Este ce se putea sau trebuia să se aştepte de la unul din cei mai mari producători de aur negru de pe planetă? Previzibila creştere a exporturilor de petrol iranian îi preocupă pe vecinii saudiţi.

Touşi, mai e ceva care provoacă o mai mare îngrijorare în zonă: rolul pe care ar putea să îl aibă Iranul şiit în lupta împotriva Statului Islamic. De fapt, strategii americani estimează că Teheranul ar fi un excelent vârf de lance de ofensivă împotriva terorismului de factură sunită, conceput şi sprijinit de vecinul şi inamicul istoric al Iranului în zonă.

Când marele Satan îi face curte axei răului, totul este posibil…