Gabriela Adameşteanu este una dintre scriitoarele de valoare ale României. S-a născut în 1942 la Târgu Ocna (Bacău) şi s-a făcut cunoscută până acum şi ca traducătoare, eseistă şi jurnalistă. După 1989 a fost redactor şef al Revistei 22 şi este un membru important al Grupului pentru Dialog Social. De câţiva ani, Gabriela Adameşteanu şi-a recuperat, dacă se poate spune aşa, statutul de scriitoare, dedicându-se mai mult timp creaţiei literare. Opera sa era cunoscută încă dinainte de 1989 când a avut un mare succes cu romanul „Dimineaţa pierdută” (1983), premiat de Uniunea Scriitorilor şi în care povestea viaţa unei femei de 70 de ani.

Cartea a avut un succes important şi a fost tradusă de edituri importante precum prestigioasa Gallimard. Tocmai acest roman a fost unul dintre motivele pentru care scriitoarea a fost recent la Madrid, unde i-a fost lansată versiunea în spaniolă: „Una mañana perdida„. Cu această ocazie, Gabriela Adameşteanu a participat şi la un important festival cultural, organizat la Segovia în colaborare cu Institutul Cultural Român de la Madrid, unde s-a vorbit despre cei 20 de ani de la căderea comunismului. Ca orice român interesat de soarta ţării sale, Gabriela Adameşteanu este preocupată de actualitatea românească, de emigraţia masivă, de criza economică şi de ceea ce a ajuns România, după 20 de ani de la căderea comunismului. 

Reporter: – De ce credeţi că îl va interesa pe cititorul spaniol cartea „Dimineaţa pierdută – Una mañana perdida„?

Gabriela Adameşteanu: – Deocamdată nu ştim cât îl va interesa pe cititor, ca să fiu exactă. Pot să spun însă că am primit semnale foarte rapide de la editură şi de la presa spaniolă. Fără îndoială că aici e şi meritul, munca editurii şi al directoarei Silvia Kerini, care a ales cartea. Totul ţine de lucruri pe care nu le pot explica foarte bine, aşa cum nu aş putea să explic de ce l-ar interesa pe cititorul spaniol problemele României comuniste.

Mi se întâmpla frecvent să primesc semnale din partea editurilor, însă cam jumătate din ele nu se concretizează. Editura spaniolă a fost foarte rapidă, promptă, exactă, traducătorii au fost extraordinari (Susana Vásquez, împreună cu Victor Ivanovici), şi am simţit atenţia pe care editorul a avut-o faţă de mine, fără să mă fi cunoscut, necunoscând decât cartea mea. Presupun, deci, că există în carte nişte lucruri care ajung la cititorul spaniol.

Deşi eu sunt foarte sceptică: din scurta mea experienţă în spaţiul internaţional, unde mai degrabă aş putea să spun că am avut noroc sau un oarecare, până la un punct, succes, dar în momentul în care am ieşit pe piaţa literară internaţională, mi-am dat seama că am trăit o epocă intens comercială, cea mai puternică, poate, că foarte des interesează autorul ca persoană şi cartea mai puţin. Adică se face marketingul autorului, se caută biografia, elementele care atrag publicul şi cărţile intră în planul doi sau trei. Cărţile groase, ca „Dimineaţa pierdută”, au şanse mult mai puţine. Mi-am mai dat seama că Estul nu interesează, România interesează mai puţin decât Estul şi uneori creează reacţii negative, pe care le ştim toţi, nu le mai comentez. Din toate aceste elemente pe care le-am simţit, le-am descoperit singură, venind exact cum vine orice român în lumea asta: fără nici un bagaj. Nu mă aştept întotdeauna la o primire extraordinară. Nu avem cum să facem tiraje extraordinare, dar chiar dacă e o epocă atât de comercială, nu totul e rău. Există şi dorinţa de a prinde cititorul prin poveşti despre oameni, printr-o informaţie asupra lumii care s-a lărgit. Deci există şi reversul bun al globalizării, faptul că şi noi, românii, suntem siliţi să ne deschidem şi ei sunt siliţi să se deschidă spre spaţii care nu „interesează„. Există ţări poate mai puţin evoluate cultural decât noi, din cauza istoriei lor mai nefericite, dar care interesează mai mult în Occident pentru că au căpătat o simbolistică anume. Se vinde un produs, o ţară, o cultură şi fiecare carte a noastră este, fără îndoială, un ambasador. Nu ştiu dacă cei din ţară au înţeles – acum pot să spun că da, pentru că se dă sprijin cărţilor – nu ştiu dacă au înţeles toţi, nu ştiu dacă vor înţelege şi cei care în anii următori vor distribui sprijin pentru cărţile care apar în străinătate? Dar sunt extraordinar de importante: cărţile, filmele, cultura… Nu avem ce să scoatem pe piaţă în acest moment, în afară de aceste mici produse. Chiar şi o notiţă, nu doar pagini întregi, despre o carte, despre un autor român, aşează România într-un cu totul alt context decât cel cotidian. Tot ceea ce fac rău politicienii, cei care fură, toate crimele, toate hoţiile – toate acestea nu au o altă contragreutate acum, decât cultura.  

Rep: – Publicarea unui autor român în străinătate reprezintă un risc, un pariu al editurilor străine?

adamesteanu-autografG. A.: – Pentru orice editură străină publicarea unui autor român este un risc. Eu am auzit voci care spuneau, din zona oficială, „editorul străin care primeşte bani… Noi îi dăm bani editorului străin!„. În primul rând că nu îi dau oficialii, ci se dă din puţinul acela care e repartizat spre cultură, deci nu dă nimeni ca persoană, dar dincolo de asta, editura străină, dacă este o editură bună, serioasă, importantă, care ia un autor român, nu se poate aştepta la o explozie de vânzare. Se poate aştepta la un succes de presă, asta s-a mai întâmplat. Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Dan Lungu… Au fost articole în presă, numele lor circulă, deci cărţile lor se şi vând. Eu am învăţat această lecţie la modul concret. Ştiu că „Dimineaţa pierdută”, editată la Gallimard (Franţa), s-a vândut un pic mai bine decât o carte a lui Esterhazy (Peter Esterhazy, scriitor maghiar), dar cu 100-200 de exemplare mai mult. Am ajuns cam la două mii de exemplare vândute, dacă mă gândesc că în România un tiraj e trei mii, înseamnă că nu e rău. Şi cartea e încă pe piaţă şi se mai poate vinde, dar e vorba despre „Dimineaţa pierdută”, care este marcată deja ca o carte bună în Franţa. Deci să nu ne îmbătăm cu apă rece că dacă este luat un autor român, editura aceea trebuie privită cu atenţie şi editorul care face acest lucru nu trebuie recompensat prin altceva decât prin bunăvoinţa zâmbetului nostru. Sau printr-un cuvânt de mulţumire. Pentru că aceşti editori nu vor face o afacere cu autori români. Deocamdată. 

Rep: – Are o semnificaţie specială „Dimineaţa pierdută”, având în vedere că tratează, pe lângă povestea de viaţă, şi perioada comunistă din România, în contextul celebrării a 20 de ani fără comunism? Mai ales, că participaţi la Segovia la o dezbatere pe această temă.

G. A.: – În cadrul dezbaterii, eu cred că ar trebui să aibă această semnificaţie, pentru că este, vrând-nevrând, o carte circumscrisă, cel puţin printr-o parte a poveştii, în perioada comunistă. Dar numai jumătate din ea, pentru că cealaltă jumătate se petrece în perioada 1914-1916, şi, ca nişte epiloguri, sunt măturaţi anii ‘30 şi anii ‘50. Deci cartea nu este toată despre comunism şi nu toată explică comunismul în toate şurubăriile lui. Eu nu cred că tema ideologică, care se poartă în România, comunismul, atrage la această carte. Mie mi s-a spus că personajul Vica, o bătrână săracă şi foarte vitală, are corespondente în toate lumile. Şi că bătrâneţea în sărăcie este o temă generală, este o temă nu doar a trecutului, ci a omenirii, , din păcate. Ea este unul din leit-motivele acestei cărţi. Eu nu am scris cartea ca să dezvălui comunismul, ci ca să spun povestea unui om. E adevărat, am intrat într-o parte din povestea României. Dar cartea, şi cred că aşa a fost percepută în Occident, nu e legată de comunism, în  nici un caz de felul cum privim noi comunismul în România. Ei (n.n. occidentalii) nu au avut un comunism la putere, au avut comunismul ca mişcare de opoziţie. Asta nu se înţelege la noi. Niciodată omul nu înţelege decât ceea ce a trăit el. Ei nu au trăit comunismul nostru, comunismul stalinist, nici comunismul ceauşist, amândouă fiind două variante parţial diferite şi mult asemănătoare.

Probabil eu nu mă voi despărţi niciodată de acea epoca în nici o carte a mea, în toate, explicit sau implicit, comunismul, care a înghiţit o mare parte din viaţa mea, va rămâne ca un background. Nu pot să înţeleg oamenii fără experienţa asta.

Am impresia că presa de acum e foarte stereotipizată şi vedem mereu aceleaşi imagini: felul în care a căzut zidul (n. n. zidul Berlinului), cum a deschis Ungaria graniţele… România este extrem de blocată ca imagine în procesul Ceauşescu. Din păcate, este destul de reducţionist. Probabil există zone în care se discută mult mai analitic, dar se vor discuta doar aceste idei. Nu se intră în ceea ce noi simţim mai complex, mult mai dureros şi mult mai confuz. Deşi suntem autori de scenarii, nu ştim nici acum toate scenariile existente, dar am văzut că există multe evenimente grele şi complicate în istorie pentru care nu s-a dat ultimul verdict.

 

Rep: – Cum e România dupa 20 de ani de la căderea Cortinei de Fier?

G.A.: – Din păcate, dacă mă întrebam acest lucru anul trecut, eram mai optimistă şi făceam un tablou mai roz decât cel de acum. El se datorează pe de o parte crizei, care se simte. Nu se simte atât de dramatic cât se spune că se va simţi la anul. Şi cred că este posibil, deoarece anul acesta încă suntem într-o „beţie” electorală, dar practic consumăm ştiri despre candidaţi, atacuri, talk-show-uri, deci privirea noastră nu e bine întoarsă spre ce ar trebui făcut. Câţi sunt cei care sunt loviţi de criză, cum suntem loviţi de criză? Asta se discută la un mod extrem de superficial. Însă se simte deja şi probabil că unii o simt mult mai mult decât alţii. În al doilea rând, suntem după doi ani de alegeri în care s-au scos în public toate rufele murdare ale clasei politice şi, din păcate, de doi ani vedem numai lucruri urâte.

După 20 de ani se arată, în primul rând, neajunsurile şi eu însămi sunt parţial „prizonieră” a acestei imagini proaste despre ce s-a făcut în 20 de ani. Acum un an şi jumătate se simţea situaţia economică mult mai bună şi asta mă făcea, desigur, să trec cu vederea că descoperim cât s-a furat din patrimoniul statului, trecut în avutul particular, ce averi s-au construit pe hoţie, să văd că toţi politicenii, dacă pleacă de la putere sunt buni de dus la DNA… Pe urmă, eu însămi sunt sub influenţa acestor lucruri de ultimă oră, accidente de tren întâmplate pentru că nu este păzită calea ferată… Lucruri care arată mari probleme de organizare în România. Românii nu au fost niciodată buni administratori, trebuie să o recunoaştem, scandaluri de corupţie ne-au întovărăşit de-a lungul istoriei, nu e o noutate, dar acesta nu e un moment bun şi există o deprimare a opiniei publice, deci opinia publică este deprimată şi, bineînţeles, şi dezgustată deseori. Şi derutată. Faptul că unii votează pentru unul sau pentru altul, asta nu contează. Contează că în sinea lor, oamenii au o mare spaimă şi cred că pe oricine aleg, lucrurile nu merg bine.

 

Rep: – Cum îi vedeţi pe românii din străinătate? Credeţi că României de astăzi îi pasă suficient de aceşti oameni care au plecat şi trăiesc astăzi în Spania, Italia şi prin alte ţări?

G.A.: – Aş diferenţia. Politicienii, mai ales când se apropie alegerile, am văzut că îi curtează foarte mult, deci acestora le pasă. Le mai pasă familiilor care primesc bani sau care îi aşteaptă sau care suferă de dorul lor. Le mai pasă şi vecinilor care îi invidiază că primesc unii mai mult decât alţii. Şi în rest, tocmai cei care au devenit şomeri şi nu găsesc locuri bune de muncă, aceia se gândesc la ei ca la o speranţă.

Eu îi văd ca pe nişte oameni curajoşi, poate la unii e simţ de aventură, poate la alţii e disperare, în orice caz trebuie să fi avut mult curaj, pentru că teoretic şi practic, românii nu au fost pregătiţi pentru o emigraţie atât de mare şi totuşi, iată, o fac. Mulţi dintre ei şi-au creat situaţii bune. Nu cred ca întotdeauna le-a fost uşor şi întotdeauna, până la a doua generaţie, prima generaţie va fi discriminată. Nici noi nu am fost mai buni cu alţii care au venit la noi. Sunt nişte oameni curajoşi, unii dintre ei nu sunt în regulă, au găsit un spaţiu de infracţiune mai larg şi mai profitabil, alţii au găsit însă aprecierea pe care nu o găsesc în ţară. Şi cred ca aceştia sunt majoritatea.

În al doilea rând e un fenomen foarte interesant. Dacă România nu se va depopula prin această plecare tot mai mare şi dacă unii se vor mai întoarce, ţara nu va avea decât de câştigat din întoarcerea lor. Ceea ce observ însă, pe de altă parte, este că la noi a fost întotdeauna o prăpastie între elitele cultivate şi lumea de jos, care trăia mizerabil, mai rău decât în multe ţări cu care îndrăznim să ne comparăm. S-a plecat pe rând. A plecat un rând de elite, altele au plecat după război, apoi cele din anii ‘70, după 1990, a mai fost o serie, mai ales după mineriadă – tinerii entuziaşti. Acum sunt plecările economice. Într-un fel suntem ca o familie care îşi creşte copiii şi îi pierde mereu. Dar cred că e vina părinţilor, nu ştiu să îşi crească copiii. Va fi o lume foarte mixată, nu suntem singurii, dar să ne gândim că vecinii noştri unguri pleacă mai puţin, au plecat din cauza Revoluţiei, dar nu pleacă acum din motive economice. Românii pleacă şi pentru că avem o administraţie proastă.

 

Rep: – Aveţi emigranţi în familie?

G.A.: – Am avut. Unchiul meu, Dinu Adameşteanu, a devenit un mare arheolog în Italia. Deci am crescut cu mitul emigrantului român care reuşeşte în Occident. Există o legătură şi în ultima mea carte, „Întâlnirea”, care va fi tradusă în Italia anul viitor, şi imaginea românului care tânjeşte să emigreze. De altfel, cred că România e o ţară bovarică. Românii cred că ţara lor e aşezată între Franţa, Germania şi Statele Unite. Dar ei nu ştiu că dacă te uiţi pe hartă, ei sunt la marginea Europei, lângă Rusia şi Marea Neagră, care aşa cum a zis cineva ar fi cel mai bun vecin al nostru!