Stirile românilor din Spania

Kurdistan, Drusistan și alte entelehii secesioniste

Odată cu (încă ipotetica) victorie a coaliției internaționale, condusă de Statele Unite și de Rusia asupra trupelor Statului Islamic, se deschid noi perspective pentru instabilitatea în Orientul Mijlociu.

Da, cuvântul este “instabilitate”, deoarece la finalul ofensivei contra jihadiștilor, principalele puteri regionale – Arabia Saudită, Iran, Israel și Turcia – vor redesena, fiecare în felul său, viitoarea hartă a rău numitului Mare Orient Mijlociu. Este vorba, să ne amintim, despre un proiect extravagant conceput în anul 2003 de strategii administrației Bush, dornici să schimbe fața lumii, bazându-se pe hărți în culori care reprezentau etnii, credințe religioase, resurse energetice sau zăcăminte de minerale strategice.


Schițele acelea nu aveau nicio legătură cu frontierele lumii actuale, cu nu mai puțin arbitrara distribuție a sferelor de influență a acordului Sykes-Picot, conceput în zorii secolului XX de funcționarii a două mari imperii coloniale: Anglia și Franța. Dar lui George W. Bush nu îi plăcea diviziunea teritorială a Orientului Mijlociu. Succesorilor săi, nici atât. Totuși, izbucnirea Statului Islamic în prim-planul politicii internaționale a blocat proiectele reformatoare ale Washingtonului. Situația a luat o întorsătură spectaculoasă în luna mai, după călătoria lui Donald Trump la Riad și Tel Aviv.

Turneul primului reprezentant american a ajutat la reînvierea fantomelor unui pariu geopolitic periculos: confruntarea dintre cele două curente ale Islamului – șiiții și suniții – precum și modificarea granițelor actuale, bazată pe renașterea entelehiilor secesioniste.

Protagoniștii acestui joc incendiar sunt Arabia Saudită și Iranul, puteri petroliere înfruntate de mai mult de jumătate de secol, țări cu sisteme de guvernare autoritară, care preferă să se războiască în afara granițelor lor. Sprijinul Iranului față de minoritatea huti din Yemen, etnie zaidi șiită, a provocat furia monarhiei de la Riad. În luna martie a anului 2015, aviația saudită a bombardat unitățile rebele huti, declanșând un război în vecinul Yemen. Teheranul nu a ezitat să trimită coreligionarilor săi yemeniți arme și consilieri militari. Trupele saudite au fost incapabile să contracareze ofensiva rebelilor.


Este o primă înfrângere pentru tânărul și neexperimentatul ministru al Apărării, Mohamed bin Salman, fiul monarhului wahabit și… moștenitor al Coroanei! Prințul nu a ezitat să facă față ayatolahilor, decretând izolarea politică  și embargoul economic pentru emiratul Qatarului, principalul aliat al Teheranului în Golful Persic. Dar măsura nu a avut efect. Alte puteri regionale s-au grăbit să-i ajute pe qatarezi. E cazul Turciei, care deține instalații militare importante în emirat. Contingentul otoman este staționat la doar câțiva kilometri de frontiera cu… Arabia Saudită.

Dar asta nu e tot: stratagemele Riadului și ale Teheranului s-au ciocnit frontal în războiul civil din Siria, unde ambele puteri sprijineau miliții rivale. În urmă cu doar câteva săptămâni, prințul Bin Salman a insinuat că protagonismul în creștere al mișcării șiite libaneze Hezbollah, sprijinit de Iran, ar putea dezlănțui un… răspuns belic saudit. Trebuie să ne amintim, totuși, că Hezbollah face parte din coaliția guvernamentală care dirijează destinele Libanului.

În aparență, reacția intempestivă a titularului Apărării saudite se datorează atât instabilității politice din țara cedrilor, creată – potrivit analiștilor – de interese politice și economice complexe ale diferitelor clanuri saudite, precum și de recrudescența operațiunilor militare ale Hezbollahului la granița cu Israelul. În mod curios, guvernanții de la Riad nu sunt interesați de slăbirea așa numitei “entități sioniste”, aliata fidelă în lupta împotriva Marelui Satan iranian. Absurdități? Nu, deloc; establishmentul israelian cere de mulți ani adoptarea de măsuri ferme împotriva “amenințării nucleare” iraniene. De fapt, atât generalul Ariel Sharon, precum și actualul premier Benjamin Netanyahu au pledat pentru distrugerea pur și simplu a centralelor atomice iraniene. Dar  chiriașii succesivi de la Casa Albă au oprit impulsurile războinice ale Tel Avivului.

Nimic nu e simplu în această partidă specială de șah, în această disperată încercare de a crea sau de a pune mâna pe zone de influență. În ultimele luni, israelienii au înregistrat două eșecuri politice răsunătoare. Primul, când au sprijinit, singuri, referendumul de independență organizat în Kurdistanul irakian; al doilea, încercând că creeze o entitate autonomă drusă în Siria. Acest proiect, potențat de serviciul evreu de inteligență și implementat, de asemenea fără ajutor, de Zineddín Jaldún, un ofițer din armata siriană, a avut “sprijinul” unei… duzini de combatanți!

A crea și a controla zonele de influență. Majoritatea actorilor regionali cunosc regulile jocului, învățate în timpul anilor 90 în războiul din Bosnia. Acolo, misiunile statelor islamice și-au împărțit rolurile. Iranienii aveau arme; saudiții, instructori coranici, care se ocupau cu îndoctrinarea populației musulmane; turcii, experți militari și iordanienii… ajutoare umanitare.

În mod evident, va fi destul de dificilă o transpunere a acestei experiențe fără corecturi sau modificări în nisipurile mișcătoare ale Orientului. Cum s-a putut dovedi, jandarmii regiunii nu exclud recurgerea la forță. Drumul spre pace și concordie este semănat cu… viitoare provocări belice.

Bun venit în geopolitica haosului, stimate cititor.

Primește pe email știrile Românul

comentarii

Urmărește-ne pe Facebook și Twitter

Share This