Cea mai amuzantă măsură anticriză şi antipopor a Guvernului României se numeşte taxa de solidaritate. E chiar mai tare decât taxa pe hamburger! Să te prăpădeşti de râs nu alta! De când a început criza crizelor, că trecem din una în alta ca într-un film de 1000 de episoade, nu facem decât să ne solidarizăm, să strângem cureaua sau uneori laţul.

Să trăieşti într-o ţară străină e un privilegiu, dar şi o sursă de nelinişte şi nemulţumire, mai ales când ţara de origine e România. Deseori temele din actualitatea românească şi felul în care se fac lucrurile în România, în general, produc exasperare şi până la urmă resemnare.

Iniţial cu o mare resemnare. Aceea a românului în criză, care s-a aşezat cu bună ştiinţă sub semnul fatidicului, fără să aştepte ceva spectaculos de la cei care-l conduc prin cotloanele dezastrului economic. Sau de la cei ce ne momesc cu felinarele stinse în mână pe căi lăturalnice, cu promisiunea că, dacă ne abatem de la calea subterană pe care am apucat, nu ne vor scoate la suprafaţă, dar vor face tot posibilul să le aprindă, să nu mai orbecăim prin întuneric.

Faptul că România nu se îndreaptă într-o direcţie bună nu este o descoperire nouă pentru nimeni. Îngrijorarea cea mai mare, însă, ar trebui să fie produsă de faptul că ACUM România merge într-o direcţie greşită şi nu sunt semne că acest lucru se va schimba.

România austeră este unul dintre cele mai populare jocuri de societate postcomunistă din ultimele două decenii. Originile jocului sunt plasate la începutul anului 1990, când majoritatea imaginilor de pe cărţile folosite în joc reprezentau fotografii sau pictograme cu rozătoare (reprezentativ era popândăul, dar existau încă de pe atunci mulţi hârciogi şi şoareci de câmp), care nasc pui vii şi îi hrănesc cu austeritate.

Este foarte greu să mai recunoşti în ziua de astăzi că vreodată ai crezut într-un proiect politic pentru România. La ora actuală, România şi românii trăiesc o altă realitate, spre deosebire de cea care li se descria cu doar jumătate de an înainte.

România care iese pe străzi în aceste zile este România prematură. Născută în vremuri postrevoluţionare, ea a dezvoltat încă din timpul vieţii intrauterine (cam pe la ceasurile primei mineriade) o afecţiune cromozomială acută, care i-a determinat după naştere disfuncţia cognitivă cu care încă mai trăieşte, cunoscută în popor sub denumirea de retard protestatar.

După cum ne-am obişnuit, majoritatea asociaţiilor româneşti din Spania care nu au nici activitate şi nici membri au reacţionat târziu sau deloc la polemica provocată de campania electorală de la Badalona. Încă o dată, asociaţiile româneşti s-au limitat la a privi şi a da din umeri atunci când imaginea românilor este terfelită public, de această dată de un actor al democraţiei, un partid politic. Singurele reacţii oficiale ale asociaţiilor au apărut în Catalunia şi doar atunci când au fost interpelate de presa spaniolă.

“Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, / Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse...” . Invocarea Muzelor nu dă însă rezultate pe plaiurile mioritice. Spre deosebire de greci, cu care tot mai adesea cei care ne vor binele ne compară, românii nu sunt în stare să câştige războiul cu troianul FMI.

De multe ori vorbim de "comunitatea românească", despre "diaspora", despre "românii din străinătate" şi de cele mai multe ori, fără să o ştim, vorbim despre noţiuni fără conţinut, despre lucruri care nu există, cel puţin în forma în care le descriem. De ce? Pentru că nu există realmente o comunitate românească în străinătate, în Spania sau poate nici la Paris! Aşa cum nu putem vorbi nici de reprezentanţii acesteia.