Iniţial cu o mare resemnare. Aceea a românului în criză, care s-a aşezat cu bună ştiinţă sub semnul fatidicului, fără să aştepte ceva spectaculos de la cei care-l conduc prin cotloanele dezastrului economic. Sau de la cei ce ne momesc cu felinarele stinse în mână pe căi lăturalnice, cu promisiunea că, dacă ne abatem de la calea subterană pe care am apucat, nu ne vor scoate la suprafaţă, dar vor face tot posibilul să le aprindă, să nu mai orbecăim prin întuneric.

România austeră este unul dintre cele mai populare jocuri de societate postcomunistă din ultimele două decenii. Originile jocului sunt plasate la începutul anului 1990, când majoritatea imaginilor de pe cărţile folosite în joc reprezentau fotografii sau pictograme cu rozătoare (reprezentativ era popândăul, dar existau încă de pe atunci mulţi hârciogi şi şoareci de câmp), care nasc pui vii şi îi hrănesc cu austeritate.

România care iese pe străzi în aceste zile este România prematură. Născută în vremuri postrevoluţionare, ea a dezvoltat încă din timpul vieţii intrauterine (cam pe la ceasurile primei mineriade) o afecţiune cromozomială acută, care i-a determinat după naştere disfuncţia cognitivă cu care încă mai trăieşte, cunoscută în popor sub denumirea de retard protestatar.

“Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, / Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse...” . Invocarea Muzelor nu dă însă rezultate pe plaiurile mioritice. Spre deosebire de greci, cu care tot mai adesea cei care ne vor binele ne compară, românii nu sunt în stare să câştige războiul cu troianul FMI.

Fără să fi identificat o altă cauză a exceselor de toate felurile la care s-au dedat politicienii români, săptămâna funeraliilor liderilor polonezi şi a erupţiei vulcanului Eyjafjallajokull din Islanda a dezmorţit atmosfera politică autohtonă, disiparea norului de cenuşă vulcanică ridicând o cortină care căzuse greu peste matrapazlâcurile politicienilor de Dâmboviţa, lăsând să se vadă, în forma lor cea mai pură, aberaţiile puterilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Ca în fiecare an de Paşte, românul se satură cu mult înainte de a primi lumina Învierii Domnului cu firimiturile aruncate de la masa bogaţilor. Şi nu la punga mică cu gura mult prea strânsă din care trebuie să asigure familiei ouă roşii şi miel mă refer, ci la deliciile îndelung scotocite şi luminate de presă, care sunt aruncate plevei de cei mai norocoşi decât ea, alergaţi pe coridoare şi prin cluburi de fiţe de paparazzi sau căutaţi pe îndelete prin hârtii oficiale şi dosare de jurnalişti dornici de afirmare, aşa, ca pentru sărbătoare, de parcă în restul anului lucrurile nu s-ar întâmpla întocmai.

A fost o-da-tă ca ni-cio-da-tă o cra-ti-mă so-cia-lis-tă, ca-re re-u-şea să des-com-pu-nă i-ma-gi-nea u-nui par-tid de dreap-ta ro-mâ-nesc în do-uă mari e-le-men-te de spa-ţi-a-li-ta-te po-li-ti-că: stân-ga de o-ri-gi-ne şi dreap-ta de îm-pru-mut. O-da-tă cu cri-za şi cu lăr-gi-rea o-ri-zon-tu-lui îm-pru-mu-tu-ri-lor, fă-u-ri-to-rii de cra-ti-mă s-au vă-zut ne-vo-iţi să re-nun-ţe şi ei la ceva, aşa, ca să dea un e-xem-plu bun ţă-rii. Şi au re-nun-ţat la cra-ti-mă!

În fiecare an după decernarea mult aşteptatelor premii ale Academiei Americane de film, rămâi pe gânduri preţ de câteva săptămâni, zile sau măcar ore. Asta dacă ai avut norocul, ceea ce mie mi s-a întâmplat şi anul acesta, să vizionezi dinainte peliculele care-şi dispută mult râvnitele statuete. Şi îţi place filmul.

V de la victoria noului asupra celor vechi sau a vechiului asupra celor străbune. V de la vrăjitoarele care au ţopăit la uşa pesedeilor. V de la violetul flăcării care a umplut de ridicol în ultimul timp cel mai mare partid din România. V de la numele Mareanului, multsperat dispărut de pe linia dintâi a social-democraţilor.

Poveste despre cum s-a trezit România peste noapte furnizor de securitate în Europa. A fost odată ca niciodată o urbe mică la Pontus Euxinus, pe numele ei istoric, Tomis.