Încerc să-mi aduc aminte; să încercăm să ne amintim: în luna decembrie 1999, când Partidul Liberal austriac (FPÖ), condus de politicianul de extremă dreaptă Jörg Haider, și-a adjudecat victoria la alegerile generale care încheiau atunci epoca binomului socialdemocrat – democreștin, și care guvernase țara de la sfârșitul anului 1945, liderii europeni nu au ezitat să atragă atenția asupra pericolului reprezentat de populism.

Populism? Dar, care erau ideile lui Haider? Guvernatorul Corintiei se mândrea cu faptul că era primul politician european care se opunea în mod fățiș imigrației, integrării minorităților etnice și bilingvismului în școlile primare din regiunile de frontieră.

Fiul unor părinți, militanți naziști, Haider și-a surprins compatrioții atunci când a început să cânte imnurile SS-ului hitlerist, considerându-l drept acea parte a armatei germane căreia ar trebui să i se aducă onoruri.  Chiar și așa, establishment-ul politic comunitar a calificat opțiunea sa ideologică drept… populistă.

În urmă cu câteva săptămâni, când partidul de stânga Syriza a câștigat alegerile generale din Grecia, stergând de pe harta politică legendarul Pasok, bastionul anticei și sclerozatei socialdemocrații elene, formațiunea lui Alexis Tsipras a primit, la rândul său, calificativul de… populistă.

Populistă? Dar ce anume predică prima linie a partidului Syriza? Anunță finalul programului de salvare financiare a Greciei, creșterea salariului minim, reducerea șomajului, lupta împotriva corupției și evaziunii fiscale sau gratuitatea serviciilor principale pentru păturile cele mai sărăce ale populației.

Nu trebuie să ne surprindă așadar că presa ultraconservatoare de pe Vechiul Continent ajunge să-i califice pe liderii Syriza drept… comuniști. Și totuși, partidele politice tradiționale atrag atenția din nou cu privire la pericolului populist.

În Spania, cuvântul populist se folosește acum pentru desemnarea formațiunii Podemos, un conglomerat de curente care îi adună pe indignații 11 M, pe militanții anti-sistem și pe alegătorii dezamăgiți de PSOE și Stânga Unită.

Liderii Podemos sunt semnalați drept chaviști, dacă nu chiar castriști. Fără îndoială, însă, la momentul confruntării argumentelor electorale sau mai bine spus, electoraliste ale Podemos, cele două mari partide politice – PSOE și PP – preferă să folosească expresia populism.

În țara vecină, Franța, populismul și-a schimbat culoarea. Amenințarea vine dinspre Frontul Național condus de Marine Le Pen, grupare rasistă și xenofobă, potrivit clasei politice franceze, care tremură în fața unei posibile instaurări la putere a unei drepte ultraconservatoare, dispusă să renunțe la binecuvântările supranaționalismului promovat de eurocrații de la Bruxelles.

Dar ce este populismul? Filosoful spaniol Gustavo Bueno apreciază că …din punctul de vedere al unei democrații («corecte») ar însemna ceva echivalent cu demogogia…

Demagogie, așadar. Oare cărui fapt își datorează creșterea? I se vor opune populismele pestrițe? Unii cred că acest fenomen se naște din miopia clasei politice tradiționale, incapabile să asimileze schimbările sociale profunde și îngrijorătoare din ultimele decade. Cuvântul populism servește așadar de paravan: ca să nu se mai pronunțe cuvintele fascism sau comunism. Ca să nu se mai evoce vestigiile trecutului!

Altă fantomă cutreieră, însă, Europa. Este spectrul războiului rece. Dar, atenție, demonii se trezesc din nou. Este de ajuns să citim titlurile marilor publicații europene ca să descoperim că noua strategie de securitate a Statelor Unite permite stoparea agresiunii rusești sau că NATO își întărește pozițiile în zona baltică în fața amenințării Moscovei.

Amenințare? Agresiune? În 1975, când țările de pe bâtrânul continent semnau împreună cu SUA și Canada, Acordul de Securitate și Cooperare în Europa, frontiera dintre cele două mari blocuri rivale – Alianța Nord-Atlantică și Pactul de la Varșovia – era linia Óder–Neisse, situată în interiorul Germaniei și Poloniei. Astăzi, avioanele de vânătoare, tancurile și fregatele NATO se află în Marea Baltică, în Marea Neagră, în Polonia, la frontiera Federației Ruse. Și dacă nu era suficient, actualul chiriaș de la Casa Albă avertizează Kremlinul: „ …nu putem să permitem ca frontierele Europei să se redeseneze cu arma în mână”, o aluzie, fără îndoială, la mult dorita Ucraina. Trebuie să ne obișnuim cu ideea că următorul război ar putea să vină din mâna unui Nobel pentru Pace.

Este evident faptul că ne aflăm la finalul unui drum. Bătrânul continent își schimbă cursul. Sunt referințe noi și alți parametri. Iar bătrâna, amabila și iluminista Europă s-o fi îndreptând acum spre… haos?