De mai bine de 10 ani, de când a început să apară așa-zisa diasporă românească occidentală ne consumăm viața pe la întâlniri interminabile între reprezentanții românilor care au emigrat și cei care vorbesc în numele celor care nu au făcut-o încă.

Pe lângă faptul că, de fiecare dată, întâlnirile țin cu orele, 90% din timp se discută pe lângă subiect pentru că oamenii care iau cuvântul nu au ideile foarte clare și nici nu au cum să le aibă dacă reuniunile sunt meteorice și interlocutorii sunt mereu alții. Până se fac prezentările trec câteva ore, iar temele importante sunt expediate rapid, spre final, sub forma unor notițe care ar trebui să se transforme ulterior în rapoarte și apoi în legi care ar urma să ne îmbunătățească viața.

În decurs de câteva zile am asistat la două întâlniri fundamentale, aș zice eu, pentru românii din Spania. Prima a fost, în premieră, cu cei care ne oferă serviciile consulare și cealaltă, tot în premieră, cu parlamentarii din Comisia Camerei Deputaților.

În ambele cazuri au participat cam aceleași persoane din partea comunității, iar unele dintre ele au pus întrebări care nu aveau nici o legătură nu doar cu subiectul întâlnirii, dar nici cu secolul în care trăim.

Nici unul dintre asistenți nu i-a întrebat pe șefii de la MAE de ce sunt așa de scumpe serviciile consulare, dar toți au lăudat activitatea consulatului și au remarcat că nu se mai aud „povești” despre corupție.

Pe deasupra ambasadorului României la Madrid respingea cu o dexteritate demnă de Simona Halep orice sugestie de asociere din partea reprezentanților comunității, care cereau cu insistența „mâna” Ambasadei pentru rezolvarea „cazurilor sociale”. Aici apare primul paradox: De ce te mai întâlnești cu comunitatea dacă nu ai încredere în ea? Și dacă nu ai încredere în ea de ce o convoci la o întâlnire?

La cealaltă reuniune, cu parlamentarii românilor de pretutindeni, s-au bătut câmpii și mai mult, la unison cu unul dintre deputați care i-a mulțumit ambasadorului pentru că era în sală, confundându-l însă de cel puțin 5 ori cu unul dintre diplomații ambasadei. Întâlnirea s-a încheiat după 3 ore în care fiecare român și-a spus păsul, într-o limbă română împodobită pe alocuri cu termeni spanioli adaptați cu forța, și s-au cerut bani pentru orice, de la scutiri de taxe, la repatrierea morților și la plata alternativă a vechimii în muncă. O parte dintre președinții de asociații s-au plâns că nu au bani să vină până la Madrid, iar parlamentarii au promis, cum să nu, că vor merge ei data viitoare în vizită.

Nu știu ce poate fi mai dezarmant între o discuție de 3 ore fără rost și o amendă de parcare după o discuție fără rost de câteva ore.

Una peste alta, văd că patriotismul românilor din Spania se manifestă doar pe Facebook, noul spațiu al culturii contemporane, unde dulcegăria fotografiilor cu apusuri de soare se îmbină armonios cu maxime și cugetări dintre cele mai profunde, de care nu ține nimeni cont.

Există în România de pe facebook patrioții care iubesc orice e românesc, chiar și defectele, și există anti-patrioți care înjură românii, dar o fac pe românește.

Cei care critică România și își blesteamă originea, în mod paradoxal, stau cu ochii numai pe televiziunile românești și consumă produse românești.

În lumea reală aproape nimeni nu face ceva pentru comunitate sau pentru Românie, din vocație, dar toți așteaptă de la politicieni să se țină de cuvânt, vor ca statul să le dea bani pentru mancare, casă etc… și vor să fie stăpânii propriului destin.